Istoria ținuturilor Harghitene

Rolul regiunii în istorie

Trecutul nostru a rămas palpabil până în prezent lăsând în urmă nenumărate obiecte, vestigii, documente și fapte necesare atât cercetării obiective cât și memoriei colective - mai subiectivă, de obicei.

Primele vestigii sunt din perioada paleoliticului (epoca de piatră, 100.000-40.000 î.e.n.). Sunt semnificative, din acest punct de vedere uneltele din piatră cioplită găsite în vecinătatea Băilor Miercurea-Ciuc, aproximativ de vârsta de 50.000 de ani. Dar avem vestigii și din perioade mai recente. Muzeele, instituțiile de cercetare dețin un tezaur important din epoca bronzului, a fierului, epoca romană, epoca marilor migrații .

Dar istoria scrisă a județului începe numai cu stabilirea secuimii pe aceste meleaguri. Primele surse scrise sunt registrele de dări papale, care ne dau, începând cu sec. XIV. date despre localitățile zonei și despre plătitorii de taxe.

Secuimea, care s-a stabilit pe aceste meleaguri în sec. XII-XIII, secole la rând a avut rolul de a apăra granițele estice. S-a și achitat de această sarcină, când de bunăvoie, când silit cu forța.

De la stabilirea lor secuii au trăit în comunități autonome, independente, autoorganizate pe principii militare. Celula de bază a așezămintelor secuiești este "zecimea", din acestea s-au format satele secuiești. Satele cu un număr mai mare de locuitori s-au format din mai multe zecimi, acestea putând fi identificate și până în zilele noastre. Dar există și cazuri, în care satul format ulterior este bazat pe o singură zecime de odinioară. Procesul nu poate fi delimitat exact în timp. Comunitatea satelor dintr-o zonă a format "scaunele" secuiești, o formă de organizare care prezintă similarități cu județele din celelalte părți ale țării, cu marea și esențiala diferență că scaunele erau organizate pe principiile autonomiei, de jos și nu impuse de sus de regalitate. Putem observa două nivele de organizare, de scaunele (de ex. Trei Scaune, Scaunul Odorheiului, etc.) organizate pe principii tribale (mai exact pe neamuri), care coincideau cu locul de stabilire a neamului respectiv, aparțin așa numitele "scaune-fiu" (Cristurul, Casinul, Gheorghenii). Acesteia au fost conduși de căpitanii scaunelor. În caz de război, secuii au fost conduși de aceștia, cu propriile arme, cu propriile provizii, organizați în zecimile mai sus amintite. Problemele interne erau soluționate de Judecătoria Scaunului, mai recent de Judecătorul Regal al Scaunului.

Acest sistem autonom a fost desființat cu forța de administrația austriacă, odată cu anexarea Transilvaniei de către Imperiul Austriac. De la aceea dată îndatoririle secuilor au rămas aceiași, dar drepturile, privilegiile au fost retrase. Ca urmare secuii s-au răzvrătit de mai multe ori, jertfându-se pentru apărarea libertăților strămoșești, pentru păstrarea autonomiei. Monumentul de la Siculeni, ridicat în memoria masacrului din 1764 este mărturia uneia dintre mișcările de rezistență, când s-au opus încercării de reorganizare a trupelor de grăniceri după modelul austriac, cu ignorarea organizării anterioare și a drepturilor și privilegiilor lor, finalizată cu masacrarea a peste 200 de secui și emigrarea a mii de secui în Moldova. Acei secui s-au stabilit în Bucovina, creând o colonie de șapte sate unde au trăit până în 1940, când au fost evacuați și mutați în Bacica, Iugoslavia, apoi, în 1944 mutați iarăși în Ungaria.

Pământurile, pădurile secuilor erau în proprietate comunitară, redistribuite conform unor reguli stricte între membrii comunității, potrivit statutului militar al acestora. Acestea au fost composesoratele, existente până în prezent în Secuime. După invaziile tătărești au început să apară și proprietățile private, pământurile din secuime ajungând treptat în mâinile unor proprietari din afară, secuii ajungând aproape în rândul iobagilor.

Faptul că aceste comunități secuiești erau mereu expuse agresiunilor venite din exterior și faptul că se puteau sprijinii numai pe puterile proprii, a contribuit decisiv la accentuarea caracterului închis, conservator, rigid al acestora.

Această închidere în sine a societății secuiești caracteristic secolelor XVIII-XX este una din consecințele negative ale dominației Imperiului Austriac și a înglobării forțate a acestor comunități în sistemul grăniceresc al Imperiului. "Începând cu anul 1764 tinerii secui, în funcție de faptul, că satul lui natal a fost sau nu inclus în sistemul grăniceresc, avea o soartă diferită. Satele din scaunele Mureșului și Odorheiului erau în afara acestui sistem. Tinerii de aici erau liberi să învețe, fiind avantajați și de răspândirea protestantismului pe aceste meleaguri. În aceste zone până și școlile s-au putut dezvolta mai liber, deschizând posibilități de afirmare multiple pentru tinerii ce tindeau spre o carieră de intelectual - bineânțeles la nivelul vremurilor. În același timp tinerii din Gheorgheni, Ciuc, Casin, (...) puteau să-și părăsească satul natal, să se înscrie în școli numai cu aprobarea autorităților grănicerești, cu toate că educarea copiilor familiilor grănicerilor era și în interesul autorităților militare . (...) Controlul autorităților militare asupra vieții familiei era aproape totală. Capul familiei, părintele era grănicer aproape pe tot parcursul vieții, putea să-și mărite chiar și fata numai cu aprobarea comandamentului militar." (Antal Imre: "Tisztesség adassék" - Pagini din istoria Gimnaziului Romano-Catolic din Miercurea-Ciuc, ed. Pallas-Akadémia, 1994, pag. 21-23.)

Acest citat nu poate ține loc de explicații amănunțite, dar ilustrează foarte bine, că această parte a Secuimii era încătușată practic în sistemul grăniceresc, un obstacol major în calea dezvoltării, o piedică în efortul de a ține pasul cu libertatea spirituală care era în plină perioadă de înflorire în restul Transilvaniei în această perioadă.

Comunitățile din această zonă sunt organizate pe principiul secular al autoapărării. Membrii comunității au fost pregătiți în același timp pentru a fi membrii valoroși ai comunității locale și pentru a combate influențele exterioare, care în această perioadă erau în mod dominant negative. Bineînțeles această tendință nu a fost dominantă și definitorie peste tot și în toate timpurile, nici măcar când comunitățile locale au fost capabile să-și creeze și să-și susțină organizațiile civice ce aveau ca scop apărarea intereselor comunității și perpetuarea valorilor indigene. "În ceea ce privește valorificarea fondurilor disponibile pentru educație, putem spune, că în perioada dintre mijlocul secolului al XIX.-lea și primul război mondial aproape că n-a fost nici un învățat originar din Secuime care să nu fi studiat din fondurile comunitare."

Periodic, timpurile și așa grele au fost urmate de perioade și mai grele, când secuii au emigrat în masă, părăsind locurile natale. Între aceștia însă întotdeauna au fost relativ mai puțini învățații, artiștii, grosul emigranților fiind bărbații tineri, dispuși să înfrunte greutățile vieții de emigrant, care au plecat în lume pentru a strânge banii necesari pentru a ajuta supraviețuirea celor rămași acasă. Cu toate acestea mulți artiști, intelectuali și-au încercat norocul în afara secuimii, în spațiul cultural național, sau în afara acestuia. Spre deosebire de oamenii simpli, meșteșugarii din prima categorie majoritatea acestora nu s-au mai întors niciodată, realizările lor spirituale au avut un impact foarte restrâns asupra culturii locale, opera lor fiind pierdută din punctul de vedere al celor rămași acasă, în cel mai bun caz având efect numai ca parte componentă a culturii universale, nicidecum ca parte a realizării culturii locale.