Regiunile istorice din județ

Scaunul Ciucului, Gheorghenilor și Casinului (Csík- , Gyergyó- és Kászonszék)

În Ciuc din secolul al XVI-lea au existat 4 judecătorii regale: Ciucul de Jos, Ciucul de Sus, Gheorgheni și Casin. Stema Scaunului (1793) are următoarea înscripție: "Sigillum Sedium Siculicalium Csik urtis que Gyergyo et Kászon" . Contele Teleki József în 1799 menționează: "Ciucul de Sus și de Jos, cu Gheorghenii și Casinul are 2 orașe și 51 sate. (...) Locuri mai frumoase nici nu poți să-ți imaginezi, decât cel întâlnit, când pășești pe plaiurile Ciucului. Munții se-ndepărtează și abia se văd ca umbre albastre pe orizon. Ogoarele roditoare, satele frumoase, una după alta sunt dovada norocului de care au parte locuitorii Ciucului." (Însemnări de călătorie, 1937. 40).

Originea denumirii Ciucului - care apare în acte ca nume de persoane în anul 1297 și ca denumirea zonei în 1324 - nu este clară nici în ziua de azi. Unii susțin că datează de pe vremea hunilor, fiind la origine denumirea unui soi de pește ("csík"), alții văd în denumire o formă modificată a cuvîntului "sík" (plat) sau un cuvânt de origine turcă cu semnificație de "margine", "hotar". Lingvistul Czirbusz Géza (Erdély. 1911. 133) susține că numele are semnificația de "munte de hotar, graniță".

Viața Ciucului este legată de apele Oltului, așa cum Gheorghenii depind de Mureș și Casinul de apele Casinului. Bazinul Ciucului se împarte în trei subbazine: Ciucul de Sus, de Mijloc și de Jos. Primele două formează de fapt istoricul Scaun al Ciucului de Sus, adică partea Ciucului ce se află la nord de Miercurea-Ciuc. Județul Ciuc, constituit în urma reorganizării teritoriale din 1876 în locul Scaunului Ciucului, Gheorghenilor și Casinului, în 1910 era format din 2 orașe și 61 comune, pe o suprafață de 5.064 km2, având 146.000 locuitori (86% maghiari, 14% români). Între 1952-68 era parte a Regiunii Autonome Maghiare Mureș, din 1968 face parte din județul Harghita.

Este cunoscut faptul, că zona este polul frigului în Transilvania (și România): curiozitate meteorologică. Fenomenul se datorează caracterului de depresiune închisă a reliefului. În perioada de iarnă fenomenul de inversiune termică este foarte frecventă: în condițiile lipsei aproape totale a vîntului aerul rece coboară și se acumulează în partea de jos a depresiunii, de unde nu se poate scurge. Sus în munți temperatura aerului deseori poate fi mai caldă cu 10 grade, sau chiar mai mult. Perioada prielnică vegetației este mult mai scurtă decât în celelalte zone ale țării.

O mare varietate de izvoare de apă minerală (peste 2.000 de izvoare catalogate) și mofete de mai multe tipuri fac ca această zonă să fie una excepțională chiar pe plan mondial. Locuitorii zonei folosesc aceste resurse naturale de secole ca tratament pentru diverse boli sub formă de inhalații, băi, cure de băut. Mofetele sulfuroase (solfatarele) și bicarbonate sunt de asemenea folosite de vremuri imemorabile. Toate aceste resurse naturale neprețuite sunt efectele benefice al vulcanismului care a dat naștere masivului Harghitei, Munților Ghiurgheului și Călimanilor.

Localitățile în marea lor majoritate sunt localități subalpine caracteristice și păstrează până în zilele noastre urmele organizării de odinioară pe principii militare în zecimi (tízes). Se cunosc în total denumirea a peste 500 de astfel de părți de localități. Zecimea (tízes) este cea mai mică unitate organizatorică a secuilor. Intravilanul, extravilanul, pădurile și pământurile composesoratelor și a altor forme de posesie comunitară erau împărțite pe acest principiu. Composesoratele s-au menținut până la colectivizarea forțată și au fost reînființate în zilele noastre, celelalte forme de proprietate comunitară a satului secuiesc au fost desființate la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Zestrea arhitecturală a zonei este foarte bogată, îndeosebi construcțiile bisericești sunt foarte valoroase. Biserici dinaintea secolului al XIV-lea în stil roman, peste 30 de biserici fortificate, crucile de piatră de pe marginea drumurilor sunt tot atâtea vestigii ale trecutului. Porțile secuiești cunoscute și peste hotare sunt și acum simbolul artei populare al secuilor .

Ciucul, ca zonă de graniță a avut multe de suferit în urma războaielor, îndeosebi în urma invaziilor tătărești din secolul al XVII-lea. Numai cu ocazia invaziei din 1661, în Ciuc au fost devastate 26 de biserici. Invazia din februarie 1694. A rămas în analele istorice sub denumirea de "funesta tragedia". Au fost rase de pe fața pământului câteva sate, dar nici cele rămase n-au scăpat prea ușor - din aproximativ 1000 de locuitori ai Mihăilenilor au rămas în viață numai 7. Numărul celor luați în robie s-a estimat la peste 7000, adică echivalentul a populației a șapte-opt sate de pe vremea respectivă.